ASPECTE PSIHOLOGICE ÎN SITUAŢIA DE SUFERINŢĂ ENDOCRINOLOGICĂ

ASPECTE PSIHOLOGICE ÎN SITUAŢIA DE

SUFERINŢĂ ENDOCRINOLOGICĂ

Comunicarea între celulele organismului este mediată în mare parte de către sistemele endocrin, nervos şi imun, care constituie o reţea coordonată (impulsurile neuronale au şi efecte majore asupra eliberării mediatorilor chimici, cum ar fi testosteronul sau insulina). Hipotalamusul reprezintă centrul integrativ major pentru aceste două sisteme. În consecinţă, un singur sistem, cel neuroendocrin, este implicat îm integrarea şi coordonarea activităţii metabolice a organismului. Endocrinologia se ocupă cu studiul mediatorilor chimici ai acestui sistem, dar înţelegerea exactă a rolului şi modului de acţiune al hormonilor presupune cunoaşterea sistemului nervos vegetativ şi a capacităţii metabolice a celulelor.

Termenul de „hormon” se referă la substanţele care sunt secretate în circulaţie şi acţionează ca efectori chimici în alte ţesuturi. Exemple de hormoni: angiotensinele II şi III (formate în circulaţia sanguină), testosteronul (la femei) şi dihidrotestosteronul şi estradiolul la bărbaţi (parţial secretate şi formate în ţesuturi extraglandulare, din prohormoni) etc.

Mecanismele biochimice implicate în procesul de eliberare a hormonilor nu sunt pe deplin înţelese.

Afecţiunile endocrine pot fi determinate de deficite hormonale, excese hormonale, sau rezistenţă la acţiunea hormonilor, la acelaşi individ putând coexista mai multe anomalii ale sistemului endocrin.

Deficitul hormonal determină manifestări patologice: diabetul zaharat, insuficienţa hipofizară şi corticosuprarenaliană, hipotiroidie şi hipogonadism.

Excesul hormonal are efecte patologice (cu excepţia testosteronului la femei şi progesteronului la femei şi la bărbaţi). Determinarea cauzei de exces hormonal este una dintre sarcinile cele mai dificile ale endocrinologiei.

Sinteza unor hormoni anormali – în unele cazuri, prezenţa unor hormoni anormali poate determina afecţiuni endocrine. Ex. există o formă de diabet zaharat care este rezultatul ueni mutaţii pe o singură genă şi care determină producţia unei molecule anormale de insulină, ineficientă datorită fixării sale necorespunzătoare pe receptori.

Rezistenţa la hormoni – determinată frecvent prin cauze ereditare. Este implicată în patogeneza unor afecţiuni neendocrine, precum hipercolesterolemia. Afecţiunile determinate de rezistenţa la acţiunea hormonilor au în comun faptul că există un nivel normal sau scăzut de hormoni în circulaţie, deşi acţiunea lor este deficitară.

I. Sindroame psihoneuroendocrine (dereglări endocrine aparent exclusiv psihogene)

Sindroamele psihoneuroendocrine reprezintă o expresie a răspunsului organismului uman la stresul cronic. Răspunsul organismului poate lua mai multe forme:

–          amenoreea de stres;

–          deficitul sexual de stres al bărbatului;

–          pseudociesis (sarcina fantomă);

–          sindromul „bolii eutiroidiene”;

–          nanismul psihosocial;

–          hipocorticismul central.

Tot în cazul acestor răspunsuri ale organismului la stresul cronic intră şi patologia comportamentului alimentar:

–          anorexia nervoasă;

–          bulimia nervoasă;

–          neuroendocrinologia obezităţii.

  1. Amenoreea de stres

Amenoreea hipogonadotropică sau amenoreea secundară este datorată unor cauze diverse. Cea mai frecventă formă dobândită de amenoreea hipogonadotropică este de natură psihogenă, survenind în asociere fie cu stresul emoţional acut, fie cu cel cronic.

Amenoreea de stres se produce brusc – fiind uneori precedată de dereglări ale ciclului menstrual – ca urmare a unei emoţii puternice, a unei traume afective, a unor stări de tensiune psihică.

Amenoreea din anorexia nervoasă este expresia unui dezechilibru secretor de prolactină cu o hipersecreţie exagerată în condiţii de stimulare şi care contribuie la reducerea secreţiei de LH. Amenoreea din anorexia nervoasă este consecinţa unor factori endocrino-metabolici. Poate fi şi consecinţa unor disfuncţii hipotalamice. Există şi interpretări psihodinamice ale acesteia.

Clinic, manifestările sunt: amenoreea (minim 4 luni), anovulaţie, reducerea caracterelor sexuale secundare, frigiditate, semnele specifice cauzei care o determină (stres/efort fizic intens/anorexie nervoasă/pseudociesis).

 

  1. Deficitul sexual de stres al bărbatului

Stresul poate provoca o insuficienţă de tip hipotalamic hipogonadotrop, similară cu amenoreea de  stres a femeii, cu deficit în producţia de testosteron, sau poate declanşa tulburări de dinamică sexuală, fără substrat hormonal aparent. Numai tulburările sexuale funcţionale cu deficit endocrin beneficiază de terapie hormonală.

În etiopatogenie, se regăseşte amplificarea reacţiei endocrine fiziologice de stres şi factorii psihologici din copilărie şi adolescenţă. Orice condiţie psihologică sau psihiatrică asociată cu teama (anxietatea) sau depresia poate conduce la impotenţă sau ejaculare precoce. Factorul decisiv – nivelul stresului.

Printre metodele de tratament figurează atât tratamentul hormonal, cât şi psihoterapia, care este obligatorie în aceste cazuri.

 

3. Pseudociesis (sarcina fantomă)

Este un sindrom nepsihotic, în cadrul căruia, la o femeie convinsă că este gravidă (deşi nu este), apare amenoreea, însoţită de unele semne clinice de sarcină. Este o formă de amenoree neurogenă, ce apare mai frecvent postpubertar sau în premenopauză.

 

4. Nanismul psihosocial

Este un sindrom psihoendocrin reprezentând expresia mecanismului de disprotecţie prin care stresul cronic acţionează asupra sistemului endocrin.

Contextul clinic şi social în care poate apărea nanismul poate fi foarte diferit:

–          la copiii instituţionalizaţi cu inteligenţă normală poate apărea deficit statural şi întârzierea vârstei osoase, uneori şi întârzierea maturizării pubertare;

–          la copiii provenind din familii cu probleme generată de carenţă psihoafectivă continuă şi intensă apar aceleaşi simptome.

Etiologia – deprivare psihoafectivă, mediu familial dezorganizat, tulburări de somn, carenţe nutriţionale. Ca şi manifestări, copiii vor prezenta, posibil, comportament bizar şi retras.

Există o mare asemănăre între nanismul prin deprivare afectivă şi psihosocială şi nanismul hipofizar. Specificul nanismului prin deprivare afectivă constă în reversibilitatea sa după remedierea factorului psihoafectiv, uneori fiind prezent chiar fenomenul creşterii compensatorii.

 

5. Hipocorticismul central

Factorii etiopatogenici cuprind, printre altele, acţiunea unui factor stresant ce survine pe fondul unei insuficienţe corticosuprarenale cronice, agentul stresant putând fi reprezentat de orice boală acută, stare febrilă, efort fizic, stres emoţional etc.

Manifestările clinice – astenie, inapetenţă, hipotensiune arterială ortostatică. Ca tratament, se recomandă în primul rând îndepărtarea agentului stresant, vitamina B6, lecitină, ACTH.

 

II. Boli endocrine multietiologice cu componentă psihogenă importantă

  1. 1. Hipertiroidismul

Indiferent de posibilul substrat imunologic al uneia dintre formele de hipertiroidism (boala Basedow), manifestările patologice întâlnite în acest sindrom au la baza apariţiei lor intervenţia sistemului nervos, perturbat în cursul unei reacţii acute (brutale) sau cronice (prelungite) de stres psihic. Stresul poate afecta una dintre verigile reglatorii, cum este cea endocrină – implicate în medierea transmiterii impulsurilor  cortico-neurovegetative la organele ţintă periferice.

O trăsătură caracteristică a hipertiroidismului este că adesea evoluează subit, fie ca rezultat al unei emoţii puternice, fie a situaţiilor critice, când există o predispoziţie şi influenţe sociale relevante datând de la începutul vieţii în familie. Decesele, accidentele şi experienţele de pierdere pot declanşa tulburarea şi chiar să genereze un hipertiroidism stabilizat, care se agravează.

Chiar atunci când lipsesc cauzele evidente, investigarea atentă a trecutului va scoate la iveală o anumită situaţie generatoare de tensiune. Pacienţii cu echilibrul emoţional mai labil vor prezenta în mod probabil o evoluţie complicată şi recăderi.

Frecventa nelinişte motorie şi interioară, agitaţia şi iritabilitatea permanentă, labilitatea emoţională sunt efecte ale secreţiei ridicate de hormon tiroidian. Scopul fundamental al creşterii nivelului secreţiei hormonale este să înzestreze organismul în vederea efortului suplimentar pe o perioadă lungă de timp. Se poate vorbi chiar de o „fragilitate de organ”, sesizată cu mult timp înainte de apariţia bolii, care, la viitorul pacient, poate lua forma unei tendinţe spre creşterea rapidă a secreţiei hormonilor tiroidieni sub acţiunea diverşilor stimuli electivi, în special a celor nervoşi.

 

Profilul de personalitate al bolnavilor tiroidieni

Aceşti pacienţi sunt permanent mobilizaţi să-şi supraîndeplinească obligaţiile. Mulţi dintre ei se pare că au fost forţaţi să devină independenţi încă de copii, înainte de a fi pregătiţi; acest lucru se poate întâmpla din cauza decesului timpuriu al mamei, despărţirii părinţilor, certurilor dintre părinţi, participării precoce la conflictele din familie sau la creşterea fraţilor sau surorilor mai mici.

Cu o frecvenţă semnificativă, pacienţii sunt cei mai mari dintre mai mulţi copii. Ei dau impresia de maturitate personală, dar nu suficient de eficientă pentru a face faţă tuturor situaţiilor şi îşi ascund destul de transparent slăbiciunea şi teama interioară de separare şi responsabilitate sau de viaţa sexuală adultă. Neliniştile lor pot să se extindă până la problema supravieţuirii, deoarece noţiunile de moarte şi sfârşit au un mare impact asupra imaginaţiei pacienţilor. Alexander (1951) consideră că pacienţii cu hipertiroidism sunt oameni care au traversat viaţa luptându-se să reziste spaimelor.

Puternicele aspiraţii ale acestor bolnavi către realizare şi responsabilitate apar de fapt ca având o funcţie autoliniştitoare.

După Brautigam şi Christian, în mai mult de 2/3 din cazuri se constată trăsături „contrafobice”, iar la mai mult de o treime, negarea şi represia anxietăţii. Patru cincimi din pacienţi se luptă pentru avansare de-a lungul întregii lor vieţi, efortul lor de a-şi îndeplini datoria ducându-i la limita epuizării. La femei, aceasta se prezintă sub forma unei nevoi presante de a aduce copii pe lume şi, dacă e posibil, de a-i adopta.

Bolnavii hipertiroidieni prezintă un răspuns masiv de tip arhaic şi agresiv la frustrare, corespunzând uneo dorinţe inconştiente de moarte (Ham, Alexander şi Caramidul) sau tendinţa impulsivă la sarcini repetate.

Se distinge extrema sensibilitate a bolnavilor hipertiroidieni, cu o alternanţă crescută între mânie şi iritabilitate.

Este foarte posibil ca, pe baza interrelaţiilor dintre glanda tiroidă şi sistemul nervos, să se contureze specific (în afectivitate, mai ales, şi în comportament) un tip de personalitate care este secundar modificărilor endocrin-psihice induse de boală.

 

În ceea ce priveşte tratamentul, pe lângă tratamentul medical standard, este necesară psihoterapia de susţinere şi terapiile individuale având ca scop conceptualizarea situaţiei declanşatoare ce se află în focaul conflictului.

Toxicomaniile şi alcoolismul

Toxicomaniile şi alcoolismul

Adicţia – comportamente sau procese caracterizate prin acte repetate în care predomină dependenţa faţă de o situaţie sau un obiect material care este căutat şi consumat cu aviditate. Dependentul deviază toate celelalte centre de interes, cu incapacitatea de a alege să nu realizeze gestul adictiv care nu constituie neapărat o experienţa agreabilă. În sens larg, adicţia se referă nu doar la alcoolism şi toxicomanie, în sfera sa putând fi incluse bulimia, toxicofilia medicamentoasă, jocul patologic, autoagresiunea etc. Comportamentul adictiv este văzut ca eşec în faţa unei obligaţii, ce pune la îndoială capacitatea de a reuşi (sentimentul incompetenţei social-profesionale).

Din perspectivă psihanalitică, modelul adictiv se bazează pe inexistenţa relaţiilor genitale, obiectul investit libidinal fiind unul parţial. Esenţială este anxietatea de separare, dispariţia sau posibila dispariţie a obiectului fiind echivalentă pentru subiect cu un sentiment de vid, de pierdere a limitelor, de inexistenţă. Comportamentul adictiv se referă în primul rând la axa narcisică, reprezentând un eşec de introiecţie, o tentativă paradoxală de renaştere, de unificare cu sinele, de identificare.

Din perspectivă psihodinamică, actele adictive pot fi descrise plecând de la modelul freudian al “experienţei primare a satisfacţiei” (model originar al raporturilor dintre corp şi dorinţă). Actul adictiv se situează între nevoia psihologică şi halucinaţia satisfacţiei, realizând un surogat al experienţei primare a satisfacţiei.

Din perspectivă clinică şi psihopatologică, modelul adicţiei se referă în principal la analizarea anumitor comportamente concrete considerate ca aparţinând registrului adicţiilor.

 

  1. 1. Alcoolismul

Alcoolismul este o boală primară, cronică, adesea progresivă şi fatală. Manifestările şi dezvoltarea alcoolismului sunt influenţate de factori genetici, psihosociali, de mediu. Simptomele alcoolismului pot fi continue sau periodice. Caracteristici:

  • Scăderea controlului asupra consumului de alcool;
  • Interesul crescut pentru alcool;
  • Consumul susţinut de alcool în ciuda conştientizării efectelor adverse;
  • Distorsiuni în gândire – negarea consumului.

 

Factori epidemiologici implicaţi în apariţia tulburării

Problemele legate de alcool încep de obicei de la vârsta de 16 ani până la circa 30 de ani. Prevalenţa abuzului/consumului de alcool este de 13.6% în populaţia generală. Problemele medicale induse de alcool reprezintă 7.4%. Doar 22% dintre alcoolici apelează la servicii medicale de specialitate. 53% dintre alcoolici au o boală psihică, în relaţie de comorbiditate cu alcoolismul. 45% dintre pacienţii alcoolici au diverse tulburări psihice şi somatice legate de consumul de alcool.

 

Complicaţii ale acoolismului

Complicaţiile medicale sunt următoarele: gastrită, pneumonie, insuficienţă hepatică, ulcer, pancreatită, hematom subdural, cardiopatie, anemie, neuropatie periferică, psihoză Korsakoff, demenţă alcoolică. Alte complicaţii pot fi: creşterea riscului de apariţie a cancerului la limbă, laringe, faringe, esofag, stomac, ficat, pancreas; creşterea criminalităţii (violuri, pedofilie, tentative de crimă, homicid, suicid); creşterea numărului de accidente rutiere etc..

 

Predispoziţie şi factori de risc în alcoolism

Există o interacţiune complexă între factori de mediu, vulnerabilitate, factori familiali, factori culturali. Factorii genetici au o mare pondere în alcoolism. Factorii ereditari au influenţă prin transmiterea unor deficienţe ca secreţia de serotonină, endorfine. Există tulburări de personalitate care se asociază adesea cu alcoolismul (borderline, antisocială). Alcoolismul se asociază adesea cu: tulburările de somatizare, anxietate, depresie. Un consum prelungit poate preceda apariţia atacurilor de panică sau tulburării de anxietate generalizată şi poate urma după antecedente de agorafobie şi fobie socială (alcoolul autoadministrat în scop anxiolitic).

 

Circumstanţe patologice induse de alcool

  1. intoxicaţia alcoolică
  2. sevrajul necomplicat
  3. sevrajul complicat cu convulsii
  4. delirium tremens
  5. tulburarea psihotică indusă de alcool (psihoza alcoolică)
  6. tulburarea amnezică indusă de alcool
  7. boli neurologice
  8. boli hepatice.

 

1. Intoxicaţia alcoolică – variază de la ebrietate uşoară la insuficienţe respiratorii, comă şi deces. Cei care nu au toleranţă la alcool pot dezvolta gradual disforie, incoordonare motorie, ataxie, anestezie, comă, deces.

2. Delirium tremens – confuzie, dezorientare, denivelare câmpului de conştiinţă, tulburări de percepţie. Apar frecvent ideile delirante, halucinaţii terifiante, vii (micropsii, zoopsii), agitaţie, insomnii, febră, hiperactivitate neurovegetativă. Simptomele apar la 2-3 zile după un consum semnificativ de alcool, cu intensitate maximă în ziua 4-5. La alcoolicii cronici există un pattern repetitiv de delirium tremens de-a lungul vieţii. Netratat durează circa 4-5 săptămâni, iar cu tratament simptomele se ameliorează după 3 zile.

3. Tulburarea psihotică indusă de alcool (psihoza alcoolică) – halucinaţii auditive marcante pentru cel puţin 1 săptămână care apar la scurt timp după reducerea sau sistarea consumului abuziv de alcool. Pacientul reacţionează la aceste halucinaţii cu teamă, anxietate, agitaţie psihomotorie. Diagnosticul pozitiv se pune conform consumului recent de alcool în doze mari şi în absenţa schizofreniei sau maniei.

 

 

 

2. Toxicomania

Toxicomania reprezintă un consum patologic, cronic sau acut, impulsiv, de substanţe care modifică starea afectivă sau de conştiinţă. Este rezultatul unor interacţiuni patogene din copilărie. Dependenţa de substanţă se caracterizează prin tendinţa de creştere progresivă a dozelor de drog şi prin imposibilitatea de a opri consumul; dacă acesta este oprit, se instaleaza sevrajul.

 

Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu o substanţă (DSM-IV)

A. Apariţia unui sindrom ireversibil specific datorat ingestiei unor substanţe (sau expunerii la o substanţă); substanţe diferite pot produce sindroame similare/identice.

B. Modificările psihologice sau comportamentale dezadaptative, semnificative clinic sunt datorate efectului substanţei asupra SNC (beligeranţă, labilitate afectivă, deteriorare cognitivă, deteriorarea judecăţii, deteriorarea funcţionalităţii sociale sau profesionale) şi apar în cursul consumului de substanţă sau la scurt timp după aceea.

C. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare mentală.

Sevrajul – stare de rău subiectiv, intens, în care pacientul caută să obţină prin orice mijloace drogul, însoţită de o perturbare biologică neurovegetativă şi dismetabolică de amploare şi, uneori, de moarte.

 

Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de o substanţă (DSM-IV)

A. Dezvoltarea unui sindrom specific datorat încetării sau reducerii consumului de substanţă care a fost excesiv şi prelungit.

B. Sindromul specific substanţei cauzează suferinţă sau deteriorare clinică semnificativă în domeniul social, profesional sau alte domenii de funcţionare.

C. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt mai bine explicate de altă tulburare mentală.

 

Craving sau apetenţa pentru o substanţă

Este o nevoie imperioasă de a consuma o substanţă cu efect psihotrop şi căutarea compulsivă a acesteia. Joacă un rol important în apariţia dependenţei, reprezentând o punte către aceasta. OMS o defineşte ca dorinţă de a experimenta din nou efectele unei substanţe consumate anterior. Comportamentul devine expresia acestei trăiri, concentrându-se pe procurarea drogului, în pofida oricărui risc.

 

Dependenţa de o substanţă

Reprezintă tulburarea comportamentală definită prin: dorinţa puternică, compulsivă de a utiliza o substanţă psihoactivă; dificultatea de a opri consumul; comportament de căutare a drogurilor, cu acapararea progresivă a întregii existenţe de către acest fenomen. Dependenţa fizică, caracterizată prin apariţia sevrajului, include: efectele somatice ale utilizării repetate a substanţelor respective, toleranţa şi sevrajul. Dependenţa psihică este reprezentată de craving şi căutarea compulsivă a substanţei, nevoia de a menţine şi regăsi senzaţia de plăcere, satisfacţia, stimularea pe care o aduce substanţa, dar şi de a evita senzaţia de rău psihic care apare în lipsa consumului.

Criterii de diagnostic pentru dependenţa de o substanţă (DSM-IV)

Un pattern dezadaptativ de consum al unei substanţe duce la o deteriorare sau suferinţă semnificativă clinic, care poate surveni oricând într-o perioadă de 1 an, manifestată prin 3 sau mai multe din următoarele simptome:

1. toleranţă, definită prin oricare dintre următoarele:

a. necesitatea creşterii considerabile a cantităţii de substanţă pentru a ajunge la intoxicaţie sau la efectul dorit;

b. Diminuarea semnificativă a efectului la consumul continuu al aceleiaşi cantităţi de substanţă;

2. sevraj, manifestat prin oricare dintre următoarele:

a. sindromul de abstinenţă caracteristic pentru substanţă;

b. aceeaşi substanţă (sau una strâns înrudită) este consumată pentru a uşura sau evita simptomele de abstinenţă;

3. substanţa este luată adesea în cantităţi mai mari, în decursul unei perioade mai luni de timp decât se intenţiona;

4. există o dorinţă persistentă sau eforturi ineficiente de a înceta sau de a controla consumul de substanţă;

5. foarte mult timp este pierdut în activităţi necesare obţinerii substanţei, consumului substanţei sau recuperării din efectele acesteia;

6. activităţi sociale, profesionale sau recreaţionale importante sunt abandonate sau reduse din cauza consumului de substanţă;

7. substanţa este consumată în continuare în ciuda faptului că pacientul ştie că are o problemă somatică sau psihică, persistentă sau intermitentă, care probabil a fost cauzată sau agravată de substanţă.

De specificat: cu dependenţă fiziologică (proba de toleranţă sau abstinenţă); fără dependenţă fiziologică (nici o probă de toleranţă sau abstinenţă).

Specificaţii de evoluţie: remisiune completă precoce; remisiune parţial completă; remisiune completă prelungită; remisiune parţială prelungită; sub terapie agonistă; într-un mediu controlat.

 

Factori implicaţi în consumul de droguri: dizarmonii ale personalităţii (pasiv-dependentă, borderline, antisocială); insuficienţa controlului vieţii pulsionale; abulie; stări afective particulare (anxietate, depresie, hiperemotivitate, timiditate); stări de decepţie şi nemulţumire; obişnuinţa socială; lipsa scalei valorice; influenţa anturajului; influenţe sociale nocive (modele culturale); vagabondajul; incapacitatea de inserţie în grup; inserţia în grupuri anomice.

 

Tulburări psihice produse de consumul de substanţe: intoxicaţii şi sevraj; delirium; tulburări psihotice; tulburări de dispoziţie; tulburări anxioase; sindrom amnestic; tulburare demenţială; disfuncţii sexuale; tulburări de somn.

 

Principalele droguri: derivaţii de opiu (morfina, heroina); cocaina; cannabis (haşiş, marijuana); tranchilizante (barbiturice, meprobamat, benzodiazepine); psihodisleptice/halucinogene (mescalina, psilocibina, LSD, ecstasy); amfetamine; inhalanţi.

 

1. Derivaţii de opiu/opiaceele

În această categorie se înscriu opiaceele “naturale” – morfină, heroină, codeină – şi cele sintetice – petidină şi metadonă.

Morfina este o substanţă utilizată ca analgezic major. Cel mai cunoscut opiaceu este heroina, administrată pentru efectul său euforizant, calea de administrare cel mai frecvent preferată fiind cea intravenoasă. Efectele heroinei sunt următoarele: iniţial se instalează o stare de căldură, emoţie, înfiorare, asemănătoare cu senzaţia de orgasm, ceea ce constituie motivaţia iniţială de consum; depedenţa apare rapid, pe măsură ce se instalează toleranţa; la scurt timp după aceasta apar disforie şi efecte somatice (depresie respiratorie, constipaţie severă, scăderea apetitului şi a libidoului).

Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu opiacee (DSM-IV)

A. Consum al unui derivat de opiu;

B. Modificări psihologice şi comportamentale dezadaptative semnificative clinic care apar în cursul consumului sau la scurt timp după consum;

C. Constricţie pupilară sau dilataţie pupilară (datorată anoxiei prin supradoză severă) şi unul sau mai multe din următoarele semne, apărând în cursul consumului sau la scurt timp după abuzul de opiacee:

1. torpoare sau comă;

2. dizartrie;

3. deteriorarea atenţiei şi memoriei;

D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.

De specificat: cu tulburări de percepţie.

Sevrajul la opiacee – la 6-8-10 ore de la ultima doză apar: nelinişte, insomnii, dureri musculare şi articulare, rinoree, lăcrimare, transpiraţii, căscat, greaţă, vărsături, diaree, crampe abdominale; la 36 de ore de la ultima doză apar: piloerecţie foarte neplăcută, midriază, tahicardie, hipertensiune arterială, dereglarea homeostaziei termice, îmbujorare, mişcări involuntare.

Mortalitatea este crescută în rândul consumatorilor de opiacee (de 15 ori mai mare decât în populaţia generală). Numărul de alte afecţiuni este crescut: de la injecţii (infecţii, hepatite, TBC, SIDA), de la supradozaj (insuficienţă respiratorie), depresie şi suicid frecvent.

 

2. Cocaina

Este un drog administrat prin aspiraţie nazală (prizare), apariţia intoxicaţiei este rapidă (minute), conducând la dependenţă puternică. Consumul produce: fenomene euforice (diferite de manie), fenomene confuzionale (diferite de psihoze), stări asemănătoare atacului de panică (palpitaţii, hiperventilaţie). Sevrajul include: midriază, tremor, senzaţie de reptaţie, iar într-o fază tardivă ameţeli, convulsii, aritmii, stop cardiac.

Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu cocaină (DSM-IV)

A. Consum recent de cocaină;

B. Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative semnificative clinic care apar în cursul consumului sau la scurt timp după consum;

C. Două sau mai multe din următoarele simptome apar în cursul sau la scurt timp după consumul de cocaină:

1. tahicardie sau bradicardie;

2. dilataţie pupilară;

3. presiune sanguină crescută sau scăzută;

4. transpiraţie sau senzaţie de frig;

5. greaţă sau vomă;

6. pierdere în greutate;

7. agitaţie sau lentoare psihomotorie;

8. scăderea forţei musculare, depresie respiratorie, dureri precordiale sau aritmii;

9. confuzii, crize epileptice, diskinezii, distonii sau comă.

D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.

De specificat: cu tulburări de percepţie.

 

3. Halucinogenele

Consumul acestor substanţe produce halucinaţii, iluzii, stări emoţionale secundare intense. Consumul de fenilciclidină conduce la comportament violent, mioclonii, ataxie.

Cele mai cunoscute substanţe halucinogene sunt: LSD (dietilamina acidului lisergic), psilocibina, fenilciclidina, mescalina, MDMA/”ecstasy” (metilen-dioxi-metamfetamina).

Criterii de diagnostic pentru tulburarea de percepţie persistentă halucinogenă (flashbacks)

A. Reexperimentarea, după încetarea consumului unui halucinogen, a unuia sau mai multora dintre simptomele perceptuale care au fost experimentate în timp ce era intoxicat cu halucinogen (ex. halucinaţii geometrice, false recunoaşteri, false percepţii de mişcare, flash-uri de culoare, culori intensificate, imagini ale obiectelor în mişcare, postimagini pozitive, halouri în jurul obiectelor, macro- şi microscopii).

B. Simptomele de la criteriul A cauzează o suferinţă sau o deterioare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de activitate.

C. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală (demenţă, schizofrenie, delirium) sau de halucinaţii hipnopompice.

 

4. Derivaţii de cannabis (haşiş, marijuana)

Consumul acestor substanţe poate produce senzaţii de bine, relaxare, linişte. Intoxicaţia cu cannabis produce iniţial fenomene de excitaţie euforică (greu de diferenţiat de manie), urmate de stări confuzionale cu apatie, stări depresive sau disforice care se pot agrava.

 

5. Barbituricele

Consumul îndelungat duce la instalarea unui sindrom toxicomanic complet. Intoxicaţia cu barbiturice produce: simptome somatice (inapetenţă, scădere ponderală, paloare, dermatoze, alergii de aspect reumatoid, insuficienţă hepatică); simptome psihice (iritabilitate, irascibilitate, labilitate afectivă, scăderea posibilităţii adaptative, scăderea randamentului profesional, modificări caracteriale); manifestări comportamentale (slăbirea cenzurii, slăbirea simţului estetic, scăderea responsabilităţii). Pe acest fond pot apărea tulburări psihotice (excitaţie, fenomene confuzionale, fenomene halucinatorii). Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei cu barbiturice se face cu beţia alcoolică şi stările confuzionale.

 

6. Tranchilizantele

Cele mai frecvente medicamente din această categorie care produc un sindrom toxicomanic sunt meprobamatul şi benzodiazepinele (utilizate în scop terapeutic anxiolitic, nu mai mult de 3 luni). Abstinenţa la anxiolitice se manifestă prin: ameţeli, tremurături, slăbiciune, insomnie, hipersensibilitate, iritabilitate.

Criterii de diagnostic pentru intoxicaţia cu sedative, hipnotice sau anxiolitice

A. Consum recent de un sedativ, hipnotic sau anxiolitic;

B. Modificări comportamentale sau psihologice dezadaptative, semnificative clinic (ex. comportament sexual neadecvat sau agresiv, labilitate emoţională, deteriorarea judecăţii, deteriorarea funcţionării socio-profesionale) care apar în cursul consumului sau la scurt timp după consum;

C. Unul sau mai multe din următoarele semne care apar în cursul sau la scurt timp după consum: dizartrie, incoordonare, mers nesigur, nistagmus, deteriorarea atenţiei sau memoriei, stupor sau comă.

D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.

Criterii de diagnostic pentru abstinenţa de sedative, hipnotice sau anxiolitice

A. Încetarea sau reducerea consumului de sedative, hipnotice sau anxiolitice care a fost excesiv şi prelungit;

B. Două sau mai multe din următoarele simptome care apar în decurs de câteva ore până la câteva zile de la încetarea consumului: hiperactivitate vegetativă (transpiraţie, frecvenţa pulsului peste 100); tremor intens al mâinilor; insomnie; greaţă sau vomă; halucinaţii sau iluzii vizuale, tactile, auditive tranzitorii; agitaţie psihomotorie; anxietate; crize comiţiale de grand mal;

C. Simptomele de la criteriul B cauzează o suferinţă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social sau în alte domenii de funcţionare;

D. Simptomele nu se datorează unei condiţii medicale generale şi nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală.

Retardul mental (Oligofrenia)

Retardul mental (Oligofrenia)

Retardul mental se defineşte ca o funcţionare intelectuală generală semnificativ sub medie, care a început în timpul perioadei de dezvoltare şi se asociază cu o deficienţă a comportamentului adaptativ (Asociaţia Americană pentru Deficienţa Mintală/AAMD).

Prezentare clinică (criterii de diagnostic conform DSM-IV):

A. Funcţionare intelectuală semnificativ sub medie (un QI de aproximativ 70 sau mai puţin înregistrat la un test individual).

B. Deteriorare sau deficite concomitente în funcţionarea adaptativă prezentă în cel puţin două din următoarele domenii: comunicare, autoîngrijire, viaţă de familie, aptitudini sociale/interpersonale, folosirea resurselor comunităţii, autoconducere, aptitudini şcolare, muncă, timp liber, sănătate, siguranţă.

C. Debut înainte de 18 ani.

 

Clasificarea retardului mental după DSM-IV:

  1. Retard mental uşor (oligofrenie gradul I) – QI de la 70 până la 50/55
  2. Retard mental moderat (oligofrenie gradul II) – QI de la 50/55 până la 35/40
  3. Retard mental sever (oligofrenie gradul III) – QI de la 35/40 până la 20/25
  4. Retard mental profund (oligofrenie profundă) – QI sub 20/25
  5. Retard mental de severitate nespecificată – există prezumpţia de retard, dar nivelul de inteligenţă al persoanei nu poate fi evaluat testologic

 

1. Retardul mental uşor (vârsta mentală 9-12 ani)

Persoanele cu retard mental uşor reprezintă cel mai mare grup dintre persoanele cu retard mental (85%). Înfăţişarea nu prezintă mari modificări şi deficitele motorii sau senzoriale sun greu sesizabile. Mulţi pot termina şcoala generală, unii chiar ajung la liceu. Ca adulţi, majoritatea au loc de muncă, familii, dar întâmpină dificultăţi în rezolvarea unor probleme de viaţă mai complexe. Capacităţile de limbaj şi comportamentul social sunt mai puţin dezvoltate, dar marea majoritate reuşesc să trăiască independent.

2. Retardul mental moderat (vârsta mentală 6-9 ani)

Apare la 10% dintre persoanele cu retard mental. Se asociază frecvent cu probleme neurologice, motorii, de locomoţie. Persoanele pot învăţa să comunice şi să se autoîngrijească, dar sub supraveghere. Ca adulţi pot desfăşura o activitate rutinieră.

3. Retardul mental sever (vârsta mentală 3-6 ani)

Apare la 3-4% din populaţia cu retard mental. Dezvoltarea este foarte lentă în perioada preşcolară. Chiar şi la maturitate majoritatea persoanelor au nevoie de o supraveghere atentă şi îngrjirie specializată. Deficitul de limbaj şi cel motor sunt evidente şi ireversibile.

4. Retardul mental profund (vârsta mentală sub 3 ani)

Apare la mai puţin de 1% dintre persoanele cu retard mental. Implică multiple deficite cognitive, motorii, de comunicare. Deteriorarea senzorio-motorie se observă uşor încă din copilărie. Persoanele au nevoie de o instruire intensivă pentru a fi în stare să desfăşoare independent chiar şi cele mai rutiniere activităţi de autoîngrijire. Marea majoritate au cauza organice pentru întârzierea mentală şi necesită îngrjire pe parcursul întregii vieţi.

Epidemiologie, comorbiditate, prognostic

Aproximativ 1-3% din populaţia generală suferă de retard mental de diverse forme. Retardul mental apare într-o relaţie de comorbiditate (asociere cu alte tulburări) cu următoarele forme de patologie: tulburare de hiperactivitate şi deficit de atenţie (AD/HD), tulburări ale controlului impulsurilor (agresivitate şi automutilare), tulburări de conduită, tulburări anxioase, tulburări alimentare, psihoze, tulburări afective, tulburări mentale datorate unei condiţii medicale generale. Evoluţia este influenţată de evoluţia bolilor asociate şi de factori externi (oportunităţi de instruire, stimulare din mediu etc.).

 

Etiopatogenia retardului mental (factori determinanţi, favorizanţi, de menţinere a tulburării)

Principalii factori implicaţi în apariţia retardului mental sunt ereditatea, factorii sociali şi factorii de mediu. Din acest punct de vedere există două tipuri de retard mental: cel subcultural (limita inferioară de distribuţie normală a intelifenţei într-o populaţie) şi cel patologic (datorat proceselor patologice specifice). De obicei, retardul mental se datorează unui cumul de factori (ereditari şi de mediu).

  • Factori genetici: anomalii cromozomiale, tulburări metabolice care afectează SNC, boli cerebrale, malformaţii craniene (hidrocefalie, macrocefalie, microcefalie);
  • Factori prenatali: infecţii (rubeolă, sifilis, toxoplasmoză), intoxicaţii (alcool, plumb, medicamente, droguri), afectare somatică (traumatism, iradiere, hipoxie), disfuncţie placentară (toxemie, întârziere în creştere prin subalimentare), boli endocrine (hipotiroidie);
  • Factori perinatali: asfixiere la naştere, complicaţiile prematurităţii, icter, hemoragie intraventriculară;
  • Factori postnatali: traumatism (accidental sau prin abuz asupra copilului), intoxicaţii, infecţii (meningite, encefalite)
  • Malnutriţie.

 

Repere educative in adolescenta

Repere educative in adolescenta

 

Adolescenta-specifica pentru a doua decada a vietii omului-se caracterizeaza prin trecerea spre maturizare si integrare in societatea adulta,cu solicitarile ei sociale,politice,familiale,profesionale etc.Acest parcurs este cu atat mai sinuos cu cat viata sociala este mai complicata.(Ursula Schiopu, E.Verza,1997).

Aceasta varsta se subetapizeaza astfel:

  • Stadiul pubertatii (10-14/15 ani) dominat de o intensa crestere;
  • Stadiul adolescentei (14/15-18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adulta,de procesul de castigare a independentei,de intelectualizare pregnanta a conduitei;
  • Stadiul adolescentei prelungite (18/20-24/25 ani) dominat de integrarea psihologica primara la cerintele unei profesii,la conditia de independenta si de optiune mariatala.

Dupa Ursula Schiopu si Emil Verza adolescentul trece prin cateva stadii:

  • Preadolescenta.Aceasta este o etapa de stabilizare a maturizarii biologice,acum se contureaza si se adanceste mai mult individualizarea.Este o faza de intensa dezvoltare psihica incarcata de conflicte interioare.Tanarul manifesta inca o oarecare agitatie si impulsivitate,unele extravagante,momente de neliniste,momente de dificultate,de concentrare,oboseala la efort.Parerile personale incep sa fie argumentate si capata deseori o validare de generatie („s-au schimbat vremurile”, ”pe vremea noastra”). Domina dorinta de afirmare personala care focalizeaza interesele catre activitati care ii reprezinta;
  • Adolescenta propriu zisa sau marea adolescenta.Se caracterizeaza printr-o intelectualizare intensa,adolescentul cauta mijloace personale de a fi si de a  aparea in ochii celorlalti, accepta responsabilitati multiple. De la forme de evaluare impulsiva trece la forme de evaluare in care cauta sa isi exprime originalitatea;
  • Adolescenta prelungita cuprinde tineretul deja integrat in forme de munca precum si tineretul studentesc.Sub o forma sau alta independenta este dobandita sau pe cale de a fi dobandita la aceasta varsta.Se dezvolta stilul personal si conduita definitorie    personalitatii.Viata sentimentala este intensa dar relativ instabila, au loc angajari matrimoniale (el fiind capabil in aceasta perioada sa-si intemeieze o familie). Intimitatea nu se refera acum doar la sexualitate ci si la prietenie, angajare.

Adolescenta aduce cu sine o crestere a abilitatilor sociale.Se dezvolta capacitatea de comunicare; anterior era mai dezvoltata la fete,acum devine importanta si la baieti.Relatiile dintre baieti si fete,dar si relatiile in grupuri de acelas sex capata o semnificatie profunda, sunt mai relaxate, prieteniile mai selective,viata sociala la aceasta varsta se traieste cu o intensitate maxima. In relatiile cu sexul opus se manifesta sentimente si emotii noi inedite, ca simpatia si sentimentele de dragoste. In adolescenta dragostea se contureaza ca o traire intensa de atasament, emotionalitate exaltata pentru persoana iubita, cu eforturi ca acest sentiment sa nu para neinsemnat.

Grupurile constituite pentru invatare, joc, distractie sau alte tipuri de activitati au o mare stabilitate si devin omogene pe criterii relativ constante (mai ales al sexului si al varstei insa importante sunt si interesele commune, personalitatea).

Apartenenta la o anumita familie si la un anumit grup presupune adaptarea si depasirea situatiilor infantile,de frustrare,de nesiguranta si dependenta. La aceasta se adauga cunoasterea propriului potential, a vocatiilor, lucru care ii permite adolescentului sa-si manifeste atitudinile si preferintele.

Adolescentii care nu sunt integrati in grupuri, asa numitii ”nepopulari” de obicei manifesta o inadaptare afectiva, de multe ori aceasta fiind o prelungire a relatiilor de disconfort din familie.

Tanarul are impresia ca in grup se poate realiza mai bine si ca in aceasta forma se poate opune mai ferm adultilor. Grupul isi formeaza coduri, parole, locuri de intalniri, ritualuri.

Daca obiectivele de baza ale grupului nu respecta normele morale, sociale aceasta poate avea influente negative asupra adolescentului.

In adolescenta timpurie,parintii continua sa fie importanti din punct de vedere al dezvoltarii sociale.De asemenea,parintii raman un factor important al echilibrului emotional si material. Adolescentii sunt dependenti de familie in sens propriu,nu numai daca ne gandim la dependenta materiala,financiara ci si la confortul si siguranta oferita de familie.Aceasta dependenta este perceputa acum intr-un mod mai putin placut decat era perceputa in stadiile anterioare de dezvoltare.

Nevoia de independenta este in fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului dar si la aparitia unei stari conflictuale atat in familie cat si pentru adolescent.Conflictul este determinat,pe de o parte, de dragostea si atasamentul copilului pentru parintii sai,de dependenta economica si organizatorica de familie si, pe de alta parte, de nevoia de independenta crescanda, de nevoia de a apartine si grupului de prieteni in acelasi timp cu apartenenta la familie si nevoia de a fi acceptat in interiorul grupului de varsta.

Temele principale de conflict nu se rezuma doar la independenta materiala, ci se concretizeaza in forme precise, cum ar fi diferenta de viziune asupra vietii sociale, interferenta parintilor in munca scoalara (asteptarea sau criticarea unor rezultate), interferente in viata afectiva (criticarea prietenilor), lipsa sustinerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului.Exista insa si conflicte provocate de aspecte banale ale vietii de zi cu zi (acestea cunt cele mai frecvente), cum ar fi treburile casnice, curatenia camerei, muzica zgomotoasa, iesirile dese si prelungite cu prietenii, interesul scazut pentru scoala etc.

Asta, insa, nu inseamna ca adolescentii si parintii sunt intr-o stare de conflict permanent.

Parintii se afla intr-o dilema intre necesitatea mentinerii sistemului familial si necesitatea de a permite adolescentului sa fie stapanul propriului comportament.Acesta (adolescentul) este prins intre doua lumi: una a depedentei si cealalta a responsabilitatii.

Adolescentul nu mai accepta viziunea ingusta si simplista asupra lumii caracteristica copilariei.El devine constient ca are la dispozitie mai multe alternative.Ideile parintilor cu privire la stilul de viata si moralitate, modul de viata al familiei, modul de abordare locala a educatiei, politicile guvernului, chiar si ideile despre poluare si conservarea mediului nu sunt singurele alternative posibile.

Cand conflictele si frustrarile imbraca forme acute si cand acestea se prelungesc in timp pot aparea tulburari comportamentale (abandon scolar, furt, minciuna, violenta, fuga de acasa etc), tulburari emotionale (depresie, anxietate).

Pe fondul acestor distorsiuni psihice pot aparea premisele delincventei juvenile care pot duce tanarul pana in pragul crimei, consumului de droguri, furtului etc.Tot din aceste motive suicidul pare sa caracterizeze o anumita categorie a tinerilor adolescenti.Dramele nerezolvate, marile nerealizari ale varstei sunt factorii cei mai importanti care creeaza premisele suicidului.

O alta problema a adolescentilor o constituie abuzul sexual cu toate consecintele ce decurg din acest fenomen.In S.U.A,una din patru adolescente constituie victima unui viol (V. Botiu si M. Vintila,1998,apud A.Munteanu).Majoritatea persoanelor agresate sexual prezinta leziuni genitale si fizice care pot duce la moarte.Trauma psihologica este oricum severa,nocivitatea fiind cu atat mai accentuata cu cat victima se afla la o varsta frageda.

Comunicarea are numeroase implicatii importante in mediul educational. Devereux (1970) a observat ca adolescentii ai caror parinti sunt excesiv de restrictivi abandoneaza ideea de a cere sfaturi si suport din partea acestora orientandu-se spre grupul de prieteni. Astfel in cautarea de clarificare a unor necunoscute de exemplu: prin experimentarea de substante, sau primele experiente sexuale fara nici o informare prealabila din partea parintilor, acestea distanteaza si mai mult adolescentul de parinte.

Susceptibil la influentele grupului de prieteni, dorinta de a fi acceptat de acestia, de a experimenta diferite lucruri necunoscute doar pentru a-si creste popularitatea sau statutul in grupul de prieteni il poate face pe adolescent sa apuce pe cai gresite. Scoala nu va mai fi o motivatie in sine pentru a excela, interesele adolescentului vor fi altele decat aceasta, in functie de practicile pe care le face si de ceea ce ii ofera placere. Toate acestea puse alaturi de niste parinti rigizi si restrictivi care stiu sa impuna reguli si sa ingradeasca libertatea de gandire, spiritul critic si buna intelegere cu adolescentul, nu mai e mult pana la instalarea unui comportament deviant la adolescent.

Cei mai multi adolescenti se plang de comunicarea cu parintii: ”Eu le spun, dar ei nu inteleg!” E ca si cum parintii nu ar vedea omul din fata lor, ci imagini mai mult sau mai putin deformate, ale sale: copilul pe care si-l doresc, copilul care ei cred ca este, copilul care se tem ca ar putea fi. In spatele tuturor acestor imagini se afla, de cele mai multe ori, o fiinta neinteleasa, singura, care isi cauta refugiul in carti, in grupul de prieteni sau, uneori, in alcool sau droguri.

Adevarul cel mai important in relatia dintre parinte si copil ramane deschiderea comunicarii dintre cei doi.Exista mai multe stiluri educationale de educare a copilului:

  • Stilul autocratic- adolescentul nu poate sa isi exprime nici o opinie sau sa ia singur vreo decizie;
  • Stilul autoritar-chiar daca adolescentul isi exprima anumite opinii decizile finale sunt luate de parinti;
  • Stilul democratic-adolescentul contribuie cu judecata proprie,isi impune propriile pareri si opinii, dar deciziile trebuie vizate de parinti;
  • Stilul echilibrat-parintii si copii joaca acelasi rol in emiterea opiniilor,dar si in luarea deciziilor (participare egala).

Stilul echilibrat este cel mai adecvat, el permitand valorizarea adolescentului, dezvoltandu-i respectul fata de sine, responsabilitatea, mentinand optima comunicarea dintre parinte si copil.

Cel mai bun lucru pe care parintii il pot face pentru a-si ajuta copii la varsta adolescentei sa renunte la rolul lor mult prea evident de protectori si sustinatori ai diciplinei, dar sa actioneze totusi ca zid de siguranta daca apar anumite probleme.

 

 

Folosirea limbajelor  iubirii in familiile cu un singur parinte

 

Desi incepand cu pubertatea,copilul isi petrece cea mai mare parte a timpului in afara caminului parintesc,familia continua sa aiba un rol deosebit de important in dezvoltarea lui.    Fundamentul vietii de familie il constituie relatiile afectuoase.Prezenta ambilor parinti este indispensabila pentru dezvoltarea armonioasa a personalitatii adolescentului.

Conform unei statistici efectuata in 1994 de catre Biroul de Recensamant al Statelor Unite unul din patru copii(27%) sub varsta de 18 ani locuieste cu un singur parinte.

Copiii care pierd unul dintre parinti prin divort sufera o trauma psihica mai puternica decat a copiilor carora le moare un parinte.Cand moare un parinte,copilul stie ca nu a existat alta solutie.De obicei decesul e precedat de boala si asta il ajuta pe copil sa inteleaga moartea.Divortul este o alegere din partea unuia sau a ambilor parinti chiar daca aceasta,“alegere” pare a fi o necesitate.

Un parinte vaduv trebuie sa se preocupe si de aminitirile copilului,insa fara teama influentei malefice sau benefice din partea celui disparut.Parintele divortat se confrunta ani de zile cu hotararile celuilalt parinte,care nu a castigat custodia.

Nevoile copiilor din aceste camine sunt acelasi ca si nevoile din cazul familiilor intacte.Felul in care aceste nevoi sunt satisfacute se modifica insa.Parintele unic este cel care se ingrijeste singur de copil.

Acestia au nevoie de cineva cu care sa stea de vorba si alaturi de care sa planga.Adolescentii se supara ca mama si tata incalca legea nescrisa a parintilor: parintii trebuie sa tina la copii lor si sa nu-i paraseasca.Aceasta manie poate fi exprimata deschis,prin cuvinte,sau sa-i macine din interior,nevand curajul sa si-o manifeste ca sa nu isi necajeasca parintii sau pentru a nu fi pedepsiti pentru un comportament sau un limbaj manios.

Un copil care isi manifeste mania poate avea momente de furie,explozii verbale si se poate chiar distruge pe sine sau ceea ce e in jurul lui.

Adolescentul se simte neajutorat-nu are un cuvant de spus in ceea ce se intampla-,se simte extreme de singur,si incapabil sa mai comunice cu cineva.Mania copilului poate fi indreptata fie catre parintele care a plecat sau catre parintele cu care a ramas,fie catre amandoi.In cazul decesului mania se poate indrepta spre Dumnezeu.Copilul are o nevoie acuta sa se simta iubit,sa stie ca intr-adevar cuiva ii pasa.Nevoie care nu ii poate fi satisfacuta de parintele care a plecat,acesta poate sa primeasca sau nu iubirea necesara din parte parintelui cu care a ramas.Daca adolescentul crede ca parintele prezent  este vinovat pentru divort este posibil sa nu mai manifeste afectiune pentru acesta.

Refuzul si mania sunt urmate de targuiala.Cand parintii se despart copii vor face toate eforturile sa-i impace.Asta inseamna ca vor vorbi cu ei separat si la un loc,implorandu-i sa-si rezolve neintelegerile si sa restabileasca unitatea familiei.Daca nu reusesc sa-i convinga verbal vor incerca, fara sa constientizeze asta, sa-i manipuleze purtandu-se inadecvat pentru a atrage atentia parintilor.

De asemenea acestia pot sa-si testeze pe parinti pentru a vedea daca intr-adevar le pasa de binele lor. Reactia poate consta in consumul de droguri,furtisaguri,vandalism,activitate sexuala de la varste fragede sau chiar sinucidere.

Dupa acest tip de targuiala urmeaza si mai multa manie.In sufletul copiilor ai caror parinti au divortat mania este profunda si de durata.Cel putin un an dupa divort ei vor continua sa se lupte cu sentimentele de vinovatie,manie,teama si nesiguranta.Canalizarea unei atat de mari energii in directia acestor sentimente poate duce la rezultate mai slabe la scoala si la un comportament social negativ si mai agresiv,la un mai mic respect fata de adulti si la o singuratate profunda.

In timpul acestei perioade dureroase,parintele singur incerca sa satisfaca nevoia de iubire a copiilor si sa stabileasca o oarecare stare de normalitate in camin,sarcina deloc usoara,de altfel.O problema suplimentara este aceea ca adolescentul se lasa coplesit de sentimente negative si nu reuseste sa mai gandeasca logic.Deseori se intampla sa creada ca este justificat sa-i invinovateasca pe altii pur si simplu pentru ca sunt ei maniosi.

Nevoia de iubire emotionala a copiilor dupa un divort sau dupa un deces este foarte importanta,iar parintele prezent trebuie sa o satisfaca.Este necesar ca parintele sa-si asculte cat mai mult copilul,sa-l ajute sa se confrunte cu realitatea,sa-i recunoasca mahnirea,sa sufere alaturi de el.

Daca respectivii copii primesc iubirea adecvata ei depaseste mai usor suferintele unei despartiri, pastrandu-si intacta capacitatea de a deveni adulti multumiti de viata.Ross Campbell ofera ca exemplu povestea lui Bob Kobrebush,director executive la Christian Camping International.

“Tatal lui Bob fusese un prosper om de afaceri,iar mama sa fusese casnica.Cand Bob era mic tatal lui a renuntat la afaceri pentru a intra intr-o secta,mutand de mai multe ori caminul familiei in care se aflau cinci baieti.Cand tatal s-a imbolnavit de poliomielita si a devenit complet infirm,familia s-a intors in caminul initial din Wisconsin,pentru a fi aproape de celelalte rude.Cand Bob a implinit noua ani,parintii sai au divortat .Cam in acelasi timp Bob si fratele sau au fost tot mai influentati de religia crestina si au inceput sa-l cunoasca pe Hristos ca Mantuitor.Neavand niciun mijloc de subzistenta,mama lor a fost nevoita sa apeleze la un ajutor social,pana ce a putut sa isi gaseasca diverse slujbe.Ulterior,ea si-a terminat studiile si a devenit profesoara.

Actualmente Bob si fratii sai sunt fericiti in casnicie,au scoala si sunt productivi.Bob spune: ”Mama a stiut intotdeauna sa trateze totul in mod pozitiv.Nu discuta nicodata despre lucrurile negative .Ne-a dat impresia ca suntem o familie normala. Eu nu mi-am dat seama ca nu suntem.Nu stiu ce s-ar fi intamplat cu noi fara aceasta mama minunata si fara restul familiei care ne-a invatat sa traim in religia crestina. ”

Copiii crescuti fara un parinte,mai ales fara tata,sufera social, emotional si intelectual.Se simt inferiori celorlalti copii si tanjesc tot timpul dupa o figura paterna in viata lor.Mai ales daca pierderea tatalui se datoreaza unui divort, copilului ii scade respectul de sine, initiativa,se deprima, are rezultate scolare slabe (sau in scadere), nu reuseste sa-si faca prieteni.Baietii se ataseaza foarte mult de mame si stabilesc greu relatii cu fete, se casatoresc greu, au mereu impresia ca datoria lor este sa-si protejeze mama (intra in papucii tatalui) si ,constient sau nu, li se pare ca orice relatie cu o femeie e un act de tradare a mamei (asa cum crede el ca mama a fost tradata de tata, mai ales daca acesta a avut grija sa-i susure in urechi ca motivul divortului a fost o alta femeie).

Fetele sufera cel mai mult.Ca adolescente, cele fara tata sunt predispuse sa abandoneze scoala, sa se angajeze in relatii sexuale timpurii, cu mai multi parteneri, au o tendinta accentuata spre promiscuitate, fac un copil de tinere, se casatoresc mai repede decat celelalte, si cel mai adesea ajung la divort.

Femeile carora le-a lipsit tatal se simt nesigure si neprotejate, sunt mai instabile emotional,  iau greu decizii bune, au un respect de sine scazut, au dificultati in a cladii relatii de durata cu partenerii lor si pot deveni fie extrem de timide si interiorizate fata de barbati,fie extrem de agresive din punct de vedere sexual.E drept,unele dintre ele,cu efort de vointa pot reusii in viata si chiar foarte bine.Au insa tendinta de a cauta si de a se angaja in relatii cu parteneri mai in varsta decat ele (asa numita”figura paterna”),care sa le satisfaca si nevoia de tata pentru ca, de la un barbat vor astepta nu numai dragoste si intelegere ci si ocrotire, siguranta, experienta de viata, fermitate si un caracter puternic,care sa le domine.

Divorturile parintilor maresc riscurile comportamentelor dificile la adolescenta (fuga de acasa, delicte, conduite de dependenta).Incepand cu pubertatea,adolescentul realizeaza o detasare afectiva de proprii parinti.Va deveni un adult care nu mai poate sa-i iubeasca la fel ca atunci cand era mic.Acesta detasare evita si o apropiere prea intima.

Adolescentul risca sa devina si partinitor, judecandu-si parintii nu numai dupa functia lor parentala, dar si in calitate de femeie sau barbat. De exemplu isi va exprima parerea in legatura cu noul/noua partenera;va intra in culisele vietii intime a parintilor.Il poate considera pe unul dintre parinti vinovat pentru cele intamplate adoptand fata de el o atitudine ostila.In acelas timp risca sa se autoculpabilizeze pentru reactiile sale agresive.

Acesta poate sa se considere si in parte responsabil de despartirea parintilor,cu atat mai mult cu cat,in mod constient sau nu,si-a dorit-o uneori,mai precis atunci cand avea sentimente negative fata de unul dintre ei.Culpabilitatea reactionala poate fi la originea tentativelor de suicid.

Anii adolescentei sunt cruciali pentru copil,deoarece se ivesc noi oportunitati si orizontul i se deschide in fata.Are nevoie de sustinerea parintilor pe parcursul acestei etape din dezvoltarea sa,care poate fi uneori plina de capcane.

 

 

 

Bibliografie:    Ursula Schiopu,E. Verza.(1997).Psihologia varstelor.Ciclurile vietii. Bucuresti: Editura didactica si pedagogica;

Gary Chapman.,Ross Campbell(2007).Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor. Bucuresti: Editura Curtea Veche;

Petrea Irina.(2007)Si tu poti fi supernanny.Bucuresti:Editura Trei;

Stephane Clerget.,(2008).Criza adolescentei:cai de a o depasi cu succes. Bucuresti: Editura Trei.

DE CE STUDIEM TEORIILE PERSONALITĂŢII?

DE CE STUDIEM TEORIILE PERSONALITĂŢII?

Lipsa unui acord între teoreticieni în ceea ce priveşte teoretizarea personalităţii nu trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce încearcă să o explice. Spre exemplu, într-o situaţie similară cea a inteligenţei, cu toate că psihologii nu au căzut de acord asupra unei definiţii unice acest lucru nu i-a împiedicat să utilizeze conceptul de inteligenţă, să elaboreze diverse modalităţi de evaluare a acesteia, în virtutea cărora au purces firesc la predicţii comportamentale. Raţionamentul poate fi extrapolat şi în cazul personalităţii.
Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile lor fiind bazate de cele mai multe ori pe rezultatele a numeroşi ani de cercetare şi de muncă intensă. Toţi teoreticienii au ceva important, impresionant şi provocator de spus despre abisurile fiinţei umane. Faptul că ei nu sunt întotdeauna de acord ne obligă să luăm în considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil să ne explicăm aceste disensiuni: 1. complexitatea subiectului discutat; 2. contextele istorice şi personale diferite în care fiecare din aceste teorii au fost formulate; 3. faptul că psihologia este o disciplină relativ tânără, recent intrată în spaţiul ştiinţificităţii. în plus trebuie semnalat faptul că preocuparea privind investigarea personalităţii este mult mai recentă, primele formulări de o anumită pertinenţă le regăsim începând abia cu anii “20. Or, în dezvoltarea unei ştiinţe 70 de ani reprezintă o perioadă prea scurtă pentru a permite cristalizări.

Interesul acordat azi studiului personalităţii este deosebit şi acest lucru reiese cu uşurinţă din abundenţa studiilor prezente  în literatura de specialitate. Teoria personalităţii reflectă aşadar o parte esenţială a eforturilor continue ale psihologiei de a înţelege natura umană.

Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalităţii: o curiozitate firească de a ştii cât mai mult despre propriul comportament. De ce ne comportăm gândim şi simţim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plină de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă  iar alta timidă? Ce  ne face pe noi să ne purtăm într-un anumit fel, iar pe fraţii şi surorile noastre crescuţi  în aceeaşi casă să fie atât de diferiţi? Ce factori ajută pe anumiţi indivizi să devină oameni de succes  în carieră sau/şi  mariaj  în timp ce alţii, cu acelaşi potenţial cad dintr-un eşec  în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine, curiozitatea de a descoperi dedesupturile motivelor şi temerilor noastre este foarte puternică  în cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne va  permite să dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru dificila şi nesfârşita sarcină de a ne cunoaşte pe noi înşine.

Un alt motiv pentru studiul  teoriilor personalităţii este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat şi  în care doreşte sa facă carieră el lucrează şi va lucra cu oameni şi pentru oameni. Înţelegerea naturii personalităţii umane va spori calitatea relaţiilor interpersonale atât de importante pentru succesul profesional dar şi pentru o inserţie adecvată  în comunitate.

De asemenea, studiul personalităţii are o valoare practică deosebită şi  în domeniul psihologiei clinice. O analiză statistică relevă că 74% din universităţile care acordă titlul de Master  în psihologie clinică consideră cursul de  teoria personalităţii ca fiind unul de importanţă crucială  în pregătirea studenţilor. Studiul personalităţii este de asemenea cotat ca fiind de mare importanţă de mai bine de  70% din centrele de sănătate mentală, spitalele şi clinicile anchetate (Annis, Tuckev & Bakev,1984).

Maşina cu aer comprimat

Maşina cu aer comprimat

Cum problema mediului a devenit problemă mondială, inventatorii de la MDI (Moteur Development International) sunt foarte siguri că au găsit soluţia unei maşini perfecte, o masină ce are drept combustibil aerul comprimat care va avea poluare zero.

De câţiva ani se tot incearcă  aducerea pe piaţa a maşinilor care funcţionează în întregime cu aer comprimat sau hibrizi care au încorporate şi motoare cu presiune de aer.

O maşina de aer comprimat este o maşina care foloseşte un motor alimentat cu aer comprimat.Maşina poate fi alimentat doar pe calea aerului, sau combinate (ca într-un vehicul electric hibrid) cu benzină, motorină, etanol , sau o instalaţie electrică cu frânare regenerativă.

Diverse companii investesc în cercetare, dezvoltarea şi implementarea de automobile cu  aer comprimat.

Motor Development International a realizat 5 prototipuri de maşini care merg cu aer comprimat:

  • AIRPod;
  • One FlowAir;
  • Mini FlowAir;
  • CityFlowAIR;
  • MultiFlowAIR.

Spre deosebire de celelalte prototipuri ale fabricantului MDI ( Motor Deveopment International), AIRPod este prezentată acum într-o versiune deja cunoscută, 7 exemplare ale acestei maişini urmând să fie testate la Paris si Amsterdam.

Conceptul acestui vehicul, iniţiat de Guy Nègre constă într-un motor cu aer comprimat, fără nici o emanaţie poluantă. Alimentat de un rezervor cu o capacitate de 200 de litri, cu presiune de 350 de bari, AIRPod are o autonomie care variază între 120 si 200 de km, în funcţie de destinaţia pentru care este folosită ( viteză, greutate, etc). Având în mod cert o funcţie urbană, 2,07 m lungime, 1,60m latime si 1,74 inaltime , AIRPod –ul produs de MDI se limitează la o viteză cuprinsă între 45 si 70km/h in funcţie de versiune. Are o greutate apropiata de cea a unei motociclete de curse, in jur 220 de kg, ceea ce face ca cei 5 cai putere, generati de motorul propriu, sa fie mai mult decat suficienti pentru atingerea vitezei  maxime de 70 de km/h.

Dar aceasta performanta scazuta, e compensată de costurile care stau la baza ei. Un rezervor plin de aer comprimat care asigura o autonomie de 220 km costă aproximativ 1,10 euro.

AirPod-ul are în dotare un compresor propriu care poate fi alimentat de la orice priza electrica, dar datorită puterii mici a acestuia, o alimentare completa poate dura pana la 9 ore. Rezervoarele de aer sunt făcute dintr-un amestec de fibră de sticla şi materiale plastice cu rezistenta termica.În cazul unui accident un rezervor de metal ar expoda, dar aceste rezervoare sunt proiectate ca în cazul unui accident, să se desfacă eliberând aerul intr-un mod controlat si nu sub forma unei explozii.

Deocamdată nu există teste relevante in privinta gradului de sigurantă oferit de masină şi de componentele sale.

Motorul e fabricat din aluminiu si are o capacitate de 180 centimetri cubi.

Această masină prezinta un design uimitor În interior conducătorul maşinii va găsi in loc de volan un simplu levier care se termină cu un joystick, in timp ce pe podea lucrurile sunt mai convenţionale, cu două pedale (frană si acceleraţie). În ciuda volumului foarte redus ( 60 cm , mai putin decat un Smart! ) posibilitatea sa de ocupare este surprinzatoare. De fapt, in functie de versiune, mai mult de un metru cub de marfă sau doi adulti si un copil pot incăpea, in afara şoferului, totul pentru o greutate in jur de 500kg.

După cum afirma Guy Nègre, prevazută pentru comercializare la sfârsitul anului 2009, inceputul anului 2010, aceasta masina ar trebui să intereseze pe locuitorii din zonele urbane sau companiile aeriene. Primele exemplare destinate vanzarii vor fi fabricate in Franta la Carros, lângă Nisa, mentionând de asemenea faptul că e posibil ca si alte unitati independente să fie inaugurate pe teritoriul metropolitan în cazul în care acest vehicul va avea succes. De fapt, fabricarea AIRPod-ului se sprijină pe un concept local fabricare-distributie, propriu companiei MDI.

Sunt prezentate trei game, toate cu acelaşi motor cu aer comprimat:

  • AIRPod Passagers-versiunea de bază destinată transportului de persoane (până la 3 adulţi si un copil)
  • AIRPod Cargo- cu un singur loc pentru sofer, posedă un volum de incarcare mai mare de 1m cub.
  • AIRPod Baby- cu doua locuri in faţă şi o ladă cu o capacitate de mai mult de 500 de litri, totul pentru mai puţin de 1,80m lungime.
  • AIRPod Golf.

Airpod Standard

Locuri: 3 (1 în fată   şi 2 în spate);

Lungime: 2,07 m

Lăţime: 1,60 m

Înălţime: 1,74 m

Greutate: 220 kg

Gama: 140 la 200 km

Viteza:80 km/h

Preţ (inclusiv taxe) :6000 – 7000 €

Airpod Baby

Locuri: 2 în faţă

Lungime:1,95m

Lăţime: 1,60 m

Greutate:200 kg

Gama:120 la 200 km

Viteza: 45 sau 80 km/h

preţ(inclusiv taxe):6000-7000 €

Airpod MiniCargo

Locuri: 1 în faţă

Lungime: 2,07 m

Lăţime:1,60 m

Un spaţiu de încărcare de 210 kg

Greutate: 250 kg

Gama: 120 la 200 km

Viteza: 80 km/h

Preţ (inclusiv taxe): 5500 -6500 €

Airpod MaxiCargo

Locuri: 2 în faţă

Lungime: 2,70 m

Lăţime: 1,60 m

Greutate: 290 kg

Gama: 120 la 200 km

Viteza: 80 km/h

Preţ (inclusiv taxe): 7500 – 8500 €

Airpod Pick Up

Locuri: 2 în faţă

Lungime şi lăţime: 2,7 x 1,6

Greutate: 240 kg

Gama: 120 la 200 km

Viteza: 80 km/h

Preţ (inclusiv taxe): 7500 €

Airpod Golf

Locuri: 5

Lungime: 2,20 m

Lăţime: 1,60 m

Greutate: 190 kg

Gama: 120 la 200 km

Viteza: 45 km/h

Preţ (inclusiv taxe) : 5500- 6500 €

MDI au o colaborare  si cu TATA Motors, concernul Indian de autovehicule, care are numai in India peste 4 milioane de autevehicle pe străzi. Tata este lider in domeniul vehiculelor comerciale si numărul doi in privinta vehiculelor pentru transport de persoane.       Este de asemenea pe locul cinci in constructia de autocamioane semi grele si grele si pe locul doi in constructia de autobuze mari.

In 2007 Concernul Tata a hotărât să înceapa producţia primului vehicul comercial propulsat de aer comprimat. Masina realizata in colaborare cu MDI, a fost estimata la 12 700 $ si denumita CityCAT. Aceasta poate atinge 110 km/h si are o autonomie de aproximativ 200 km.

În funcţie de versiune CityCAT poate avea între 3 şi 6 locuri fiind o maşină care combină utilitatea cu comfortul.

Bibliografie:

http://www.mdi.lu/english/airpod.php

http://www.ecomagazin.ro/masina-cu-aer-comprimat/

http://www.energielibera.net/Motorul-cu-aer/masina-cu-aer-comprimat-  prima-parte.html

http://www.euroticket.ro/utile/masina_combustibil_aer_comprimat.php

http://www.aircarcatvolution.com/air-car-model/citycat-eng.php

http://users.telenet.be/sarahgrimonprez/didier/aircars/html/AIRpodENG.html

Colegiul psihologilor din Romania

http://www.copsi.ro/

 

Colegiul psihologilor din Romania a fost infiintat in anul 2005 avand ca scop principal formarea continua a psihologilor. Tot aici se gaseste si codul deontologic al profesiei de psiholog.

CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE PSIHOLOG

CU DREPT DE LIBERĂ PRACTICĂ

 

Codul deontologic este prezentat ca o sinteza de principii si standarde etice de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica, care instituie regulile de conduita ale psihologului cu drept de libera practica, denumit în continuare psiholog. Codul ofera o baza consensuala pentru mentinerea unei atitudini colective împotriva comportamentelor ce încalca principiile eticii profesionale. Pe lânga valoarea sa normativa, codul deontologic are rolul de a orienta si regla acele activitati ale psihologilor în care acestia se angajeaza ca psihologi, nu si pe cele din viata privata a acestora. Comportamentul din viata privata a psihologului poate fi luat în discutie numai daca este de o asemenea natura încât aduce prejudicii profesiei de psiholog sau ridica serioase îndoieli privind capacitatea acestuia de a-si asuma si îndeplini responsabilitatile sale profesionale ca psiholog.

http://www.copsi.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=113&Itemid=71    aici se gasesc toate informatiile necesare unui viitor psiholog.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI COPILULUI

DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DOMENIUL PSIHOLOGIEI COPILULUI

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând de la naştere până în perioada bătrâneţii. Pentru termenul de „psihologia vârstelor”, în dicţionarele de specialitate româneşti sunt oferite traduceri în limba engleză prin „development psychology”, „psychology of life (life – span psychology)”, în limba franceză „psychologie du développement” sau în limba germană „Entwicklung Psychology” (germ. Entwicklung = dezvoltare) (Ursula Şchiopu, 1997). De asemenea, majoritatea definiţiilor oferite pentru psihologia vârstelor conduc la ideea că termenul de „dezvoltare” este termenul central.
Ursula Şchiopu (1997) arată că domeniul încorporează studiul caracteristicilor evoluţiei psihice, dimensiunea evoluţiei temporale diferenţiate cu schimbări ce survin în decursul întregii vieţi, de la naştere până la moarte cu tendinţa de a face o mai mare apropiere a psihologiei de viaţa concretă. Contribuţii importante la studiul domeniului au adus cercetătorii în psihologia copilului şi adolescentului, precum şi specialiştii în psihologia vârstei adulte şi psihologia senectuţii.
Psihologia copilului este centrată asupra studiului copilului, are ca scop descrierea şi explicarea dezvoltării copilului de la naştere la adolescenţă. Psihologia copilului nu trebuie confundată cu psihologia genetică care la rândul ei este o ştiinţă a dezvoltării, centrată asupra aspectului evolutiv al comportamentelor şi asupra genezei lor. Psihologia copilului studiază dezvoltarea copilului pentru a descrie şi explica dezvoltarea acestuia, precum şi pentru a realiza predicţii şi recomandări privind educaţia copilului, pe când psihologia genetică, plecând de la studiul copilului are ca scop cunoaşterea genezei structurilor mentale ale adultului.Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituţiile sociale ceea ce implică de asemenea noţiunile de „continuitate”, „finalitate” şi „evoluţie” (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3). Read the rest of this entry »

Nasterea

Naşterea

Naşterea reprezintă ansamblul fenomenelor fiziologice prin care fătul viabil şi placenta sunt expulzate din uter prin căile genitale materne.

Această definţie se referă doar la naşterea spontană. Se definesc astfel:

  • Naşterea spontană – expulzia fătului prin propriile forţe ale gravidei;
  • Naşterea artificială – extragerea fătului prin intervenţii obstetricale: versiune internă sau externă, aplicaţie de forceps;
  • Naşterea prin operaţie cezariană – fătul este extras din uter după secţionarea acestuia, pe cale abdominală sau vaginală.

Stabilirea vârstei sarcinii şi a datei probabile a naşterii se face luând în considerare data ultimei menstruaţii, data primelor mişcări active fetale şi înălţimea fundului uterin. În mod normal o sarcină durează 40 de săptămâni (280 de zile în medie).

Ultima menstruaţie permite următorul calcul – de la ultima zi a menstruaţiei calculăm retrograd 3 luni şi a poi adăugăm 7 – 10 zile sau de la prima zi a ultimei menstruaţii se adaugă 10 zile şi apoi se numără 9 luni , solare.

Mişcările fetale – perceperea primelor mişcări fetale – se realizează  la primipare la 4 luni şi jumătate, iar la multipare la 3 luni jumătate 4 luni.

Prin palparea transabdominală se stabileşte înălţimea fundului uterin faţă de simfiza pubiană şi se calculează vârsta gestaţională:

  • În primele 5 – 6 săptămâni, uterul e organ pelvin, de mărimea unei portocale;
  • În luna a 4-a – la două degete sub ombilic;
  • În luna a 5-a – în dreptul ombilicului;
  • În luna a 6-a – la două degete deasupra ombilicului;
  • În luna a 7-a – la jumătatea distanţei dintre ombilic şi apendicele xifoid sternal;
  • În luna a 8-a – la două degete sub apendicele xifoid;
  • În luna a 8-a şi jumătate – la nivelul apendicelui xifoid;
  • În luna a 9-a – sub apendicele xifoid (coboară).

Calculul vârstei gestaţionale  cât şi al datei probabile a naşterii se poate face cu acurateţe crescută prin mijloace paraclinice de supraveghere a sarcinii – de uz curent a devenit ecografia de sarcină.

Naşterea se desfăşoară de-a lungul unor fenomene succesive, numite perioadele sau fazele naşterii.

Travaliul cuprinde totalitatea fenomenelor mecanice, biochimice si biofizice ce stau la baza procesului de expulzie a fătului şi a anexelor, fenomene ce sunt dominate de dinamica uterină , de contracţia uterină.

Un travaliu normal dureaza 8 – 10 ore pentru o primipară şi 6 – 8 ore pentru o multipară. Prin travaliu normal eutocic se înţelege naşterea pe căi naturale, în prezentaţie longitudinală (craniană flectată sau pelviană) a unui făt la termen (30 – 40 săptămâni), de greutate medie statistică specifică tipului de populaţie dat în timp optim, fără complicaţii materno-fetale şi fără intervenţie farmaco-dinamică sau instrumentală.

Declanşarea travaliului. Naşterea este un act reflex complex, reprezentând totalitatea fenomenelor fiziologice, mecanice şi plastice cre survin la sfârşitul gestaţiei.

Teoriile care au incercat de-a lungul timpului să explie declanşarea naşterii (travaliului) au fost multiple.

Teoriile mecanice atribuie rolul declanşator distensiei uterine. Teoria imunologică asimilează naşterea cu un fenomen de rejet al fătului considerat ca o allogrefă. Teoria genetică in în consideraţie cronometrul biologic al femeii legat de funcţia hipotalamusului.

În ultimii 50 de ani au fost enunţate teoria progesteronică (a blocajului progesteronic), teoria rolului occitocinei etc. În concluzie mecanismul declanşator al naşterii rămâne încă neelucidat complet.

Perioadele naşterii.

Travaliul normal este precedat de pretravaliu care prenintă următoarele simptome:

  • Contracţii uterine dureroase, neregulate, mai ales noaptea (fals travaliu);
  • Scade presiune în etajul abdiminal superior şi creşte în pelvis, ca rezultat al coborârii uterului în ultimele 1 – 2 săptămâni, anuntând apropierea naşterii;
  • Elinminarea, uneori, a dopului gelatinos pătat de sânge;
  • Colul uterin, moale se scurtează.

Travaliul propriu zis incepe odată cu apariţia contracţiilor uterine ritmice,dureroase, progresive. Ca urmare a contracţiilor,colul uterin se modifică, se elimină dopul gelations.

Internarea gravidei se face din timp, evitându-se complicaţiile unui travaliu şi naşterii la domiciliu.

Travaliul (naşterea) începe când colul uterin s-a şters şi se desfăşoară în 4 perioade.

Perioada I sau de dilataţie cervicală (nu trebuie să depăşească 12 ore).

Contracţiile uterine dureroase, iniţial la 15-20 de minute se îndesesc, crescând progresiv în durată, intensitate şi frecvenţă.

Începe în momentul când colul uterin s-a şters devenind orificiu uterin, iar dilataţia este de 2 cm. Când dilataţia a ajuns la 10 cm se consideră că aceasta este completă. Punga apelor bombează, iar membranele se rup spontan sau artificial. Spontan,membrana se poate rupe prematur – îmaimte ca gravida să intre în travaliu şi precoce , în travaliu la o dilataţie a colului uterin de sub 6 cm.

Dacă membranele nu se rup spontan, medicul intervine, rupându-le artificial. După ruperea membranelor lichidul amniotic se scurge din cavitatea uterină, iar prezentaţia fătului coboară, luând contact cu canalul segmento-cervical pe care îl destinde. Prin excitarea receptorilor de la acest nivel se produce reflex descărcarea unei noi cantităţi de oxitocină şi deci o contractilitate uterină mai bună.

Perioada a II-a sau perioada de expulzie a fătului. Începe în momentul În care prezentaţia apare la vulvă. Durează 30- 40 de minute la primipare şi 15 – 20 de minute la multipare. Contracţiile uterine, care au loc la 2 – 3 minute, durează 40 – 50 de secunde şi devin puternice, au eficienţă mare. După un timp ele se însoţesc şi de contracţii reflexe ale muşchilor abdominali şi ale diafragmei, determinând contracţii uterine expulzive.

Fătul este împins ,prin canalul de naştere, până la introitul vaginal. Prin presiunea exercitată pe planşeul pelviperinal, se induce reflexul de scream, determinând expulzia fătului în afara canalului de naştere.

Zona pe unde va ieşi copilul se izolează cu câmpuri sterile. La apariţia fătului se şterg secreţiile buco-faringiene în vederea prevenirii aspiraţiei lor. După ce medicul se asigură ca nu există vreo circulară de cordon pericervical aplică palmele pe temporoparietalele craniului fetal pe care il fixează. Se face rotaţia externă a craniului către partea în care a fost occiputul. Se trage în jos, degajându-se umărul anterior, apoi în sus şi înainte degajându-l pe cel posterior. Trunchiul şi membrele se degajă uşor.

Fătul extras în totalitate se aşează pe masa special pregătită. După dezobsturarea căilor respiratorii cu o sondă, se pensează, secţionează şi legaturează cordonul ombilical cu fir de naylon steril, după ce incetează pulsaţiile arterei ombilicale. Se tamponează plaga ombilicală cu alcool iodat şi se pansează steril.

Perioada a III-a de delivrenţă a placentei (expulzie a placentei).

Cordonul ombilical secţionat şi prins în pensă se aşează pe un câmp steril, pe abdomenul mamei. După 15 – 20 de minute, placenta dezlipită de pe suprafaţa uterului se elimină spontan, fiinde necesare mici manevre. Ea se tracţionează prin cordonul ombilical, aducându-se placenta la vulvă. Se trage în sus şi se elimină la exterior. Dacă dezlipirea placentei nu se face în 40 – 45 de minute sau gravida pierde sânge, se realizează extracţia manuală a placentei.

Perioada a IV- a, de consolidare a homeostaziei, cuprinde primele ore după naştere şi delivrenţă. După eliminarea placentei se face un control pentru a se observa integritateta colului, vaginului, perineului. Se urmăreşte dacă uterul s-a contractat. Se efectuează toaleta externă a lăuziei, se pune un  pansament vulvar şi lăuza se supraveghează atent în sala de naştere 2 – 4 ore.

Mecanismul naşterii

Mecanismul naşterii reprezintă ansamblul mişcarilor şi modificărilor de atitudine ale mobilului fetal în timpul expulziei, al traversării sale prin micul bazin al femeii.

Fătul prezintă 3 porţiuni voluminoase: capul, trunchiul şi pelvisul.

Micul bazin nu prezintă o formă perfect regulată, iar craniul fetal nu are o formă perfect sferică. Naşterea pe căi naturale este deci posinilă doar dacă fătul se dispune în axul micului bazin.

Forma bazinului obstretical feminin se aseamănă cu un cot de burlan care prezintă trei strâmtori neregulate (îngustări).

Parcursul craniului fetal prin acest canal neregulat urmează principiul minimei rezistenţe,craniul se dispune cu diametrele de angajare în diametrele cela mai favorabile ale bazinului. Acest parcurs presupune deci flectări, deflectări, rotaţii ale craniului pentru depăşirea planului strâmtorilor osoase.

Naşterea este posibilă,deci, prin interacţiunea a mai mulţi factori:

  • Forţa contractilă uterină căreia i se adaugă în expulzie efortul realizat de musculatura abdominală maternă, voluntară;
  • Rezistenţa opusă de micul bazin căptuşit cu structurile musculo-conjunctive ale canalului de naştere care sunt disensibile şi de o anumită elasticitate;
  • Mobilul fetal, care poate suferi în anumite limite fiziologice o serie de modificări plastice.

Orientarea în spaţiu a fătului faţă de punctele de reper ale bazinului matern determină specificul fiecărei relaţii dintre mobil şi filiera de parcurs. Această orientare în spatiu este codificată obstretical  ca prezentaţie, poziţie, varietate de poziţie.

Prezentaţia este partea voluminoasa a fătului care se prezintă prima la strâmtoarea superioară a bazinului pentru a se angaja şi degaja prima. Prezentaţiile sunt longitudinale (craniană şi pelviană) şi transversale.

Prezentaţia craniană, cea mai frecventă (90-95 %), se manifestă atunci când partea prezentă la strâmtoarea superioară este craniul fetal; prezentaţia pelviană, cu o frecvenţă de 3- 4% se manifestă atunci când partea prezentată este extremitatea pelviană a fătului. Prezentaţia transversală, cu o frecvenţă de 1- 1,5%, se manifestă când partea prezentată este toracele sau umărul fetal. Prezentaţia facială se manifestă atunci când fătul iese cu faţa înainte.

Poziţia este raportul dintre suprafaţa corpului fetal (spatele) şi suprafaţa internă a uterului, respectiv a canalului peligenital – jumătatea dreaptă sau stângă. Ea poate fi în poziţie stângă (spatele orientat spre stânga) sau dreaptă (spatele orientat spre dreapta), anterioară (ventrală) sau posterioară (dorsală).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie: ENE, Isabela. CODESCU, Alexandru. CERNAT, Maria. PÂRVU, Constantin (coord..), (2000). Sexualitatea umană şi sănătate.Bucureşti: Editura Tehnică;

NIŢESCU, Vasile. STOICA, Tudor (1985). Adolescenţa : sexualitate între normal şi patologic.Bucureşti: Editura Ştiiinţifică şi Enciclopedică;

 

Primul seminar de Psihosexologie

La inceputul anului III a trebuit sa ne alegem fiecare un seminar optional, erau 4 enumerate, nu stiam mai nimic despre niciunul si am decis sa imi aleg Psihosexologia deoarece mi s-a parut foarte interesant numai dupa cum suna si se pare ca am avut dreptate, chiar este.🙂

Sa va povestesc putin despre ceea ce inseamna aceasta “Psihosexologie” si despre ce ati putea invata din aceste seminarii.

Psihosexologia este o ramura a psihoterapiei care se ocupa de problematica disfunctiilor sexuale si celor conexe acestora.
Ca ramura a psihoterapiei ea este o forma de psihoterapie integrativa prin varietatea tehnicilor terapeutice implicate si a conceptualizarii. Constituita mult mai recent din punct de vedere istoric decat alte discipline, psihosexologia este o stiinta medico-psihologica. Psihosexologia este o disciplina integrativa nu numai din punct de vedere strict psihoterapeutic, ci si istoric, fiind fundamentata pe baze etnologice, morale, pedagogice, psihologice, medicale si psihoterapeutice.

Psihosexologia se imparte la randul ei in mai multe sub-ramuri, printre care:
– studiul sexualitatii normale
– patologia psihosexuala
– psihoigiena sexualitatii
– psihosexologia de cuplu
– psihoterapia psihosexologica sau psihoterapia sexuala, in tarile anglo-saxone cunoscuta sub denumirea de „sex therapy”.

Cam atat pentru prima lectie, nu vreau sa va “aglomerez” cu foarte multe informatii dintr-o data. Putin dar sigur..